Priveam în gol curbele de nivel brăzdate de zecile de ani în trunchiul de măslin din care era cioplit tocătorul de lemn. Îi admiram umbrele cafenii și mă simțeam singur. Foarte, foarte singur. Scena pe care mi-o făcuse tocmai se încheiase si mă lăsase descumpănit și singur. Cina era pe sfârșit, copii se ridicaseră de la masă și-si căutau pretexte să nu meargă la culcare. Ea îmi evita privirea și mima normalitatea. Firescul nu poate fi interpretat, sau mai bine zis interpretarea este sabia cu care ucidem firescul.
Obsesia mea pentru a juca teatru vine din setea de autentic iar rolul este purificarea actorului. Prin limitarea interpretării în spațiu și timp la un scenariu fix pe durata piesei de teatru actorul are șansa reală ca între reprezentații să trăiască autentic, să nu-și interpreteze viața ci să o trăiască. Coborât de pe scena de teatru, el este binecuvântat să fie propria lui persoană și să nu cadă în capcana de face o scenă din propria viață și de spune replici în propriul destin. Capcana de e a interpreta firescul și autenticul, care nu pot fi decât trăite.
Piesa din seara asta continuă, copii au roluri secundare și le joacă bine. Îi admir și uit de scenă pentru câteva secunde. Îmi spune ca era mai bine să nu fi adus eu vorba. Verific mental compatibiltatea Binelui cu lipsa Dialogului, în timp ce mă joc absent cu o sămânță de roșie pe care o ghidez atent printre inelele tocatorului de lemn. Oare era mai bine să tac? La început n-ar mai fost nici un cuvânt dacă binele s-ar fi ascuns și-ar fi rămas pitit în liniștea genezei…
Ma trezesc brusc singur cu mine, cufundat în reflecții. Scena cinei a rămas undeva sus, aici jos sub podea se aud doar ecouri și străbat doar câteva raze de lumină. Vocile actorilor secundari continuă să mențină atmosfera piesei. Singurătatea ma copleșește, mi-as dori să mă retrag undeva singur cu adevărat, mă simt vulnerabil de când am coborât sub scenă si am lăsat sus actorul sa continue singur rolul.
Singurătatea nu o simți cu adevărat decât atunci când nu ești singur. Solitudinea îndepărtează singurătatea prin armonia dialogului interior cu tine însuți, prin coabitarea împăcată a sinelui cu conștiința sa. În schimb prezența celuilalt te smulge din subsolul ființei tale și te readuce la suprafață, lângă celălalt. Singur lângă celălalt. Căci compania umană a celuilalt îți inhibă stările de introspecție și îți creează, prin simpla sa prezență, așteptarea de dialog și de conectare emoțională, care, dacă nu apar, creează premizele adevăratei singurătăți. Căci e mai ușor să trăiești solitar lângă un zid decât singur lângă un om.
Iubirea este o promisiune. Iubirea este promisiunea de a rămâne frumos și viu astfel încât celălalt sa nu prefere solitudinea companiei tale.
Iubirea este promisiunea oamenilor de nu se lăsa singuri unii pe alții.
Relațiile și căsniciile mor când oamenii încetează a-și mai alunga reciproc singurătatea. Iar cele mai crunte singurătăți sunt cele în doi.
Iubirea este chiar mai mult decât o promisiune, este responsabilitatea promisiunii făcute, este contractul prin care adaug grijilor mele alungarea singurătății tale. De te iubesc cu adevărat voi căuta să rămân fidel virtuților și principiilor mele nu doar pentru ca ele îmi sunt sfinte ci și pentru ca dacă mă voi abate de la ele îți voi da șansa să vezi un om urat, un om mic, un slab apărător al singurătății tale.
A încercat să facă o glumă. I-am răspuns cu o grimasă. Sămânță de roșie s-a poticnit și nu mai alunecă.
Nu mă pot supăra pe ea, pare să își fi atins o limită. Amandoua, și ea și sămânța. Schimbăm două vorbe, șnițelele sunt bune. Da, foarte bune. Să-ți mai tai o jumătate? Zâmbesc, era deja tăiată.
Adevarata durere vine din neputință.