La Constanța se schimbă mecanicii. Cei cu care garnitura a plecat din Mangalia coboară. În locul lor vin alți doi. Unul dintre ei este beat, în drumul său spre capătul vagonului-locomotivă lasă o dâră groasă, un miros înțepător de alcool ieftin. Are fața roșie și nasul gros de alcoolic. E genul de om care nu se clatină când e beat. Oare el va conduce trenul? Sunt obișnuit să mă gândesc la moarte doar în avion, nu și în tren. Călătoria cu trenul a fost mereu o plăcere, în mare parte pentru ca îmi aduce aminte de copilărie. Poate d-asta până acum m-am simțit întotdeauna în siguranță în tren. În amintiri sunt mereu eu, trenul și tatăl sau mama mea. Acum suntem doar eu, trenul și un conductor beat. Impostorul din Sfânta Treime feroviară îmi da fiori reci.
Ar trebui să îmi fie frică? O călătorie tulburată de frica începe să semene a existență. Mai bine acționez, gândurile îmi zboară spre diferite scenarii de confruntare, asemena unei poziții complicate pe o tablă de șah cu foarte multe deznodământuri…
Orice călătorie mai ameliorează un pic din simptomele vieții. Statornicia în sedentarism, în așezare statică naște un soi de expectativă a morții: stând pe loc suntem mai vulnerabili în fața finalului implacabil, nu ne mai desparte nimic de el, cel puțin nu în spatiu, iar timpul se îngustează brusc.
Casa, ca peron în care ai coborât pentru a aștepta moartea.
Există o teorie a relativității care se răsfrânge asupra timpului relativ al vieții, ce se dilatată cu generozitate imediat ce călătoria începe dar care se contractă agresiv atunci când coborâm din tren.
Acum realizez, pe măsură ce aștern aceste rânduri ca e de preferat să murim în tren, cat încă suntem în mișcare, să ieșim din vagonul restaurant al vieții cu picioarele înainte. Să murim din mers.
Profit de un moment în care controlorul verifică bilete doamnelor din fața mea, mă apropii conspirativ și întreb discret, dar suficient de tare încât urechile ciulite ale companioanelor mele de compartiment sa audă: “Care din cei doi mecanici vă conduce trenul până la București? Cumva domnul în cămașă albastră? Nu de alta dar omul este beat criță!”
Compartimentul nostru este chiar în spatele mecanicilor, ne desparte de ei o ușă de sticlă, o perdea netrasă și o mare lipsă de încredere. În timp ce controloarea ne asigură ca nu el va conduce trenul și că este un simplu însoțitor, întoarcem toți privirile si cercetăm sceptic spatele celor doi bărbați. Continui discuția cu controlarea. Ea minimizează, eu rămân preocupat. Simt pe față privirile femeilor din fața mea ce mă iscodesc. Încearcă să mă citească, să înțeleagă pe cine au în față dar au prea puține informații.
Călătoria cu trenul are avantajul de a te abandona pentru câteva ceasuri în viețile altora, pe care încerci să le intuiești din indicii sumare: două trei priviri, gesturi răzlețe, tonalitatea glasului. Mult prea puțin pentru a recompune puzzle-ul complet…doar că exercițiul de imaginație nu își propune să descopere cu adevărat realitatea. Așa cum mintea fuge de realitatea proprie într-o călătorie a posibilităților, în chip asemănător realitatea subiecților studiați nu este cu adevărat importantă . Important e drumul, călătoria, evadarea ce te proiectează cu siguranță foarte departe de tine însuți și foarte probabil la fel de departe și de cei la care te holbezi iscoditor…
Călătoria asta și dezinteresul ei total pentru orice crampei de realitate îmi aduce aminte de ceva ce nu cred ca are un nume precis, dar care poate ar merita unul. Îmi aduce aminte de evadarea în complicitate din realitate, drumul în care doi oameni fug de lucruri diferite, visează la lucruri diferite dar nutresc nefericit speranța că au mai multe șanse împreună, că potera realității le va pierde urma dacă se țin strâns de mâna. Adrenalina asta e de multe ori confundată cu dragostea.
Poate și din acest motiv puțini oameni se despart cu adevărat. Despărțirea adevărată este o sărbătoare. Pare în schimb rezervată doar aristocrației, doar acelor suflete nobile, celor binecuvântați sa fi avut rara ocazie de a transcede colțurile sparte ale cubului și de a rămâne vii. Juliți, dar vii, eliberați din strânsoarea telurică a propriilor frâne, înconjurați de cioburile propriilor spaime, propriilor limite…
(Căci nu moartea ne sperie cu adevărat, ci frica de moarte, ea ne ține, printre altele stabil imobilizați în cuburi compacte)
Una dintre femeile din fața mea ma laudă ca am intervenit și am lămurit cine conduce trenul. O asigur că dacă bețivul ar fi fost conductorul l-aș fi confruntat. Ma felicită din nou, o asigur ca asta e normalitatea. Nu este, știm amândoi. Aș putea profita de rolul de erou. Nu o fac.
Majoritatea suntem fixați pragmatic în cuburi de lut, imobilizați în argila întărită a propriilor noastre neputințe, anxietăți și procrastinări. Și toată încercările de a ne apropia de un alt cub din apropiere ne lasă singuri-împreună și cu colțurile sparte…
Despărțirile sunt rezervate celor ce au atins piele pe piele, nu piele pe muchii ascuțite…
Deși e clasa I, un tânar corpolent nemulțumit de intensitatea aerului condiționat alege să se dezbrace la bustul gol. Dacă și-ar pune sutien aș intra pentru un moment în atmosfera pariziană a Jocurilor Olimpice. Prietena lui, un pic jenată, îmi evită privirea. El scoate o țigară electronică și începe să vapeze. Îl rog să o stingă. Nu pentru ca ma deranja cu adevărat, ci mai mult ca sa savurez umbrele de singurătate din ochii ei.
Nu aprinzi o țigară în tren decât dacă ești pregătit să ții piept bărbaților care-ți vor spune să o stingi. Tânărul nu era pregătit, și-a cerut scuze și a stins-o. Ceva s-a stins atunci și în sufletul ei.
Trecem podul la Fetești și încerc să mă întorc la mine. Câtă viață e în trenul meu!