Daca o sa revin in Siena nu o sa o fac pentru turn sau pentru porta del cielo, desi raman mut de fiecare data cand ridic privirea spre o capodopera de arhitectura. Uit pentru cateva clipe sa mai cobor din vazduhul abrupt al minunii ce ma copleseste si raman undeva sus, deasupra clopotnitei, ca un balon cu heliu agatat de mana unui copil, pironit de mine insumi printr-un gand.
Insa pe cat de brusc ma smulge din mijlocul blitzurilor turistilor pe atat de repede ma arunca inapoi pe caldaram, de unde ma ridic indiferent: nu dureaza decat o clipa ca minunea sa arda incadescent sub privirile noastre lacome si uimite, trecand de la negare (“asa ceva nu exista!”) si exaltare la acceptare, ca apoi sa ramana naturala si comuna, stingandu-se asemenea unei stele intr-o gaura neagra si disparand de pe harta divinului.
Nu este intamplator ca Dumnezeu nu are nici forma si nici timp: omul desacralizeaza orice poate atinge si vedea. Trairea sacrului este efemera si se consuma pe loc, lasand in urma cenusa profana.
Din acest motiv nu o sa-mi doresc niciodata sa revin in vreun loc de dragul unei biserici ce odata m-a catapultat, chiar si pentru o clipa, pe bolta infinutului sacru: in urma mea am lasat mereu orase parjolite si profane, arse la marginea sacrului pe rugul propriilor mele trairi.
Voi reveni insa mereu intr-un loc in care placerile pamantesti ating perfectiunea si sunt transformate in arta, cum este Pizzicheria al Palazzo della Chigiana
