Drumul Fericirii
Un tânar pleacă de acasă. Intrebat de părinţi încotro se indreaptă, el le raspunde:
„Mă duc sa caut Fericirea”
„De ce nu o cauţi aici, în satul nostru?”, ii raspunde mirat tatăl sau.
„Dacă Fericirea ar fi aşa uşor de găsit şi de-ar fi la tot pasul, toata lumea ar fi fericită atunci”, i-a răspuns el tatălui său.
Picat pe gânduri tatăl nu i-a mai răspuns, s-a aşezat pe prispă şi i-a urat apoi drum bun si mult noroc, scrutind zarea ca şi cum in spatele salcâmilor se afla însăşi Fericirea, luminându-i darnic faţa.
Plecat la drum tânarul nu mergea nici prea repede, nici prea încet. Nu zăbovea la nici un han la care trăgea, chiar de întalnea oameni vrednici cu care ar fi putut lega prietenie sau fete tinere pe care le-ar fi putut îndrăgi şi iubi. Orbit de Fericire, el rămânea singur in calea sa. Pe cat de uşor lega tovaraşie pe drum pe atat de usor o dezlega mai apoi, alegând sa ţina drumul drept, fără abatare, lăsând fără ascultare stăruinţele tovarăşilor săi de drum.
Si mulţi din cei cu care pornise sau dintre cei pe care-i întâlnise pe drum rămăsesera în spate, ori pentru că nu ţineau pasul cu el, ori pentru că se aşezau prin locurile prin care treceau.
Pe de altă parte erau şi oameni călare sau în căruţe cu cai, care mai de care mai împodobite şi mai iuţi, ce-l întreceau de-ndata si-l lăsau în urmă, în nor de praf şi-n noian de temeri şi spaime:
“Sunt oameni înstăriţi”, îşi zise tânărul, “oameni înstăriţi care-şi permit cheltuiala cailor şi-a căruţei si care vor ajunge-naintea mea la Fericire!”
Şi dintr-o dată tânarul nostru grabi pasul, încreţi fruntea si lăsă capul în jos, judecând tot mai mult la drumul lung pe care-l avea în faţa si privind descumpănit la perechea de pantofi ce avea curând sa se rupă de la atâta mers.
“Fericirea cere sacrificii zise el” gâfâind de la pasul repede. “Va trebui sa grăbesc pasul, alfel nu voi ajunge niciodată”. Şi grăbi pasul, din ce in ce mai repede, pană ce ajunse sa alerge de-a binelea. Răpus de oboseală cazu şi se întinse pe drum, privind descumpănit spre cer: “E limpede că aşa nu voi ajunge niciodată la Fericire, trebuie să fac avere, să-mi permit o caruţă şi o pereche bună de cai”.
“Numai că pe drumul pe care merg nu am văzut nicăieri vreun loc de munca sau vreo ocazie de a mă-nbogati” judecă el. “Trebuie sa ma las pe drumuri lăturalnice şi să caut să strâng cheag înainte de a mă-ncumeta sa pornesc iar la drum” si zicând asta părăsi drumul mare si apucă pe o carare îngusta, plină de povârnişuri, ascunsă de lumina soarelui.
“Fericirea cere sacrificii”, continua el să-şi repete pe masură ce cărarea se strica si se afunda în pădurea deasă.
Si cărările l-au mânat spre locuri în care tânărul a gasit de muncă, tocmit la zi. Si tot ce câştiga agonisea. Până când strânsese atât de mult încât şi-a tocmit la rândul lui alţi oameni şi a făcut si mai mulţi bani. Si pe masură ce părăsea loc după loc pentru a face mai mulţi bani cărările se-ntunecau şi se adânceau tot mai mult in desişuri ferite de lumina soarelui.
“Mi-e dor de drumul larg, de drumul Fericirii pe care apucasem acum o vreme” gândi omul. Căci de cum nu mai era chiar tânăr.
“Mai muncesc o vreme şi apoi o sa caut o pereche de cai si o trăsură iute şi am să mă întorc la drumul Fericirii”.
Şi dupa o vreme merse la târg şi tocmi o pereche de cai şi o trasură.
“E vremea sa plec înapoi pe drumul Fericirii, m-am abatut prea mult” zise el, uitânduse-n oglindă şi cautând zadarnic chipul tânărului întipărit în amintire, cel cu care plecase de la casa părintească.
Şi când dădu se plece se uită înca odată la cai si la trăsură şi-şi zise: “La cât am muncit merit o trăsură mai dichisita si mai iute”
Aşa că merse iar la Târg si schimbă caii cu unii mai semeţi si caruţa cu una mai iute.
Si tot aşa, Duminică de Duminică, îşi cheltuia toată averea căutand cei mai mândrii cai si cea mai rasarită trăsură.
Si timpul trecu si omul nostru de-acum era bătran si zâbrcit la faţa. Trăgând de oase si de bătrânţe în cele din urma se-ncumetă si plecă înapoi în căutarea drumului din care se abătuse de tănar, drumul ce avea să-l duca la Fericire.
Si pe măsură ce lăsa-n urmă locurile si cărările pe care făcuse avere drumul se lăţea şi soare-i pătrundea-n cale şi în suflet. Până când locul se arătă iar lin şi senin, verde şi îmbietor. Bătrânul gonea caii în galop şi trecea pe lânga alţi tineri care priveau lung spre el si lăsau apoi suparaţi şi îngânduraţi capul în jos. Până când, privind la locurile frumoase din jurul lui, simţi nevoia să lase caii la pas, să se bucure pe-ndelete de ele.
Bătrânul privea blând la satul de care s-aproipa, pios in faţa frumuseţii lui ca un părinte in faţa altarului.
“Asta trebuie sa fie Fericirea” îşi zise el, pe măsura ce se apropia de acel loc sfânt, atat de frumos încât îi era cu neputinţă să se bucure de el, îl copleşea si îl lăsa fără răsuflare. Şi o durere uriaşa îl năpădi atunci când şi-a dat seama că sufeltul lui nu avea obişnuinţa Fericirii şi că nu o putea primi pe toată. Se simţea ca un copil la furat fără traistă: nu putea lua cu el nimic.
Şi pe masură ce înainta ochii i se umezeau şi amintiri dintr-o lume apusă îl năpădeau. Până când izbucni în hohote de plâns: se afla in faţa casei părinteşti, părăsită si căzută acum.
“A fost tot timpul aici”, îsi zise bătrânul, întinzându-se pe prispă scrutind zarea ca şi cum in spatele salcâmilor se afla însăşi Fericirea, luminându-i darnic faţa.