“Am avut o zi proasta acum câțiva ani, după un șir de zile proaste. Era iarnă. M-am ridicat din pat, umflată de plâns , că mi se făcuse foame. În casă era cald, afară ningea. Am deschis frigiderul, plin. M-am uitat lung să mă gândesc ce aș mânca, si mi-am dat seama dintr-o data ca suferința mea ar fi fost infinit mai cruntă dacă în casă ar fi fost frig si dacă frigiderul ar fi fost gol.”
Citindu-ți scrisoarea am înțeles imediat ca ești binecuvântată sa te poți bucura de (aparent) puțin ca de foarte mult.
Am înțeles apoi și de unde vine obsesia lumii pentru căutarea fericirii. Omul postmodern și-a îngrădit singur accesul la bucurie, la recunoștință, împlinire, împăcare și mulțumire, respectiv la toate sinonimele accesibile ale fericirii utopice printr-un gest fatidic și anume ignorarea suferinței. Printr-o fugă continuă de suferință și prin negarea ei în întregime, prin interzicerea dreptului ei la existență.
Prin obstinația cu care alege să-și ignore propria suferință și a celor din jur omul postmodern se înțărcă singur de la ugerul generos al fericirii și apoi țipă isteric de foame.
Dezamăgit că nici Pepsi cu gust de lămâie nu poate înlocui laptele dulce al fericirii, omul începe frenetic căutarea acesteia în absolut tot ce îi pune la dispoziție societatea de consum. Continuarea o găsești pe Instagram.
Pentru ca fără o cunoaștere profundă a suferinței, a celei potențiale și celei existente, a celei proprii dar și a celei ce-ți încearcă semenii, omul încetează să mai aprecieze lipsa acesteia și rămâne blocat intr-o stare de căutare continuă.
Acum patru sute de ani era suficient să ajungi la vârsta de 45 de ani, să mai poți merge, să mai poți vedea, să mai poți mesteca, să nu ai ciumă și nici lepră, de exemplu, ca să fii pe deplin recunoscător grației divine. Bunicii si străbunicii mei nu știau ce înseamnă a să fii fericit. Dar nu trecea o zi în care să nu îi mulțumească lui Dumnezeu pentru ca sunt încă sănătoși, și ei și copii și nepoții lor, și în care să nu se roage ca același Dumnezeu să îi țină în continuare așa. Puținul ăsta era suficient. Era totul.
(Poate au fost totuși antibioticele și nu Nietzsche care l-au omorât pe Dumnezeu….!)
Fericirea este doar lipsa suferinței. Orice căutare dincolo de acest hotar este manifestul suprem de ingratitudine pe care omul i-L poate aduce Dumnezeului lui.
Dar majoritatea contemporanilor tăi nu este satisfăcută doar cu lipsa suferinței. Foamea omului de fericire este dereglajul diabetic cauzat de insuficiența insulinei divine.
Bucuria și împlinirea încorporează deci propria noastră suferință iar spațiul lăsat liber între amprenta interioară a suferinței și conturul ființei noastre reprezintă locul in care, dacă este temeinic udat cu apa cumpătării, umilinței și blândeții, încolțește Dumnezeu.
Adică este anticorpul suferinței, sistemul imunitar ce izolează suferința într-un chist protejând astfel funcțiile vitale. Izolarea suferinței nu este negarea ei, este doar un mecanism sănătos de protecție.
Ignorarea suferinței nu o face să dispară, în schimb îi lasă celulele libere să atace restul organismului. Ateismul este metastaza suferinței.
În lumina acestei teze, prima poruncă a lui Christos, “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău” ne apare ca un vaccin divin ce învăță anticorpii sufletului să distingă celulele suferinței. Fără Dragoste de Dumnezeu nu recunoșteam suferința. Și fără să recunoaștem suferința, fericirea rămâne inaccesibilă.
De asemena, bucuria și împlinirea care nu încorporează suferința exterioară nouă, suferința lumii ca sumă a suferințelor semenilor noștri, este incompletă. Avem datoria de a încorpora suferința lumii în bucuria noastră , dacă nu din iubire de semeni, măcar pentru a o potența, căci prin contrast cu neantul întunecat al suferinței, plictisul și depresia vor străluci ca două stele luminoase pe cerul existenței.
(“Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”)
Ateul care deschide un frigider și îl vede plin nu se bucură cu adevărat de el. Doar celui ce vede în frigiderul său plin milioanele de frigidere goale îi este rezervată fericirea.
Doar celui care vede într-un calorifer cald milioanele de copii ca tremura de frig îi este rezervată fericirea.
Și nu fericirea le este lor rezervată, ci starea de lipsă a suferinței, gratitudinea pentru lipsa suferinței.
Atât de neimportantă este pentru noi starea aceasta, de gratitudine a lipsei de suferință, încât nici măcar nu avem un cuvânt clar pentru ea. Avem exaltare, euforie și extaz ca sinonime pentru impostura fericirii dar nici în cuvânt pentru lipsa suferinței.
In greaca veche există un cuvânt care exprimă conceptul de lipsă a suferinței: “ἀπάθεια”.
Astfel, ἀπάθεια (apatheia) înseamnă literal “lipsa de suferință” sau “absența pasiunilor”. Acest concept a fost central în filosofia stoică, unde era văzut ca o stare ideală de calm și detașare emoțională, în care o persoană este liberă de tulburările cauzate de dorințe, temeri sau suferințe.
De asemenea, în context creștin, termenul apatheia a fost reinterpretat ca o virtute spirituală, semnificând eliberarea de patimi și o stare de pace interioară.
Starea ideală de calm și detașare, netulburată de suferință, aceasta apatie care pe vremuri era un ideal, astăzi este asociată blazării și diagnosticului de boli psihice premium depresia.
Să vezi în frigiderul tău plin frigiderele altora goale este deci o boală.
Nu, nu ai fi suferit crunt dacă frigiderul tău ar fi fost gol, și nici dacă crivățul iernii ar fi pătruns nestingherit în casa ta. Ai fi suferit crunt doar dacă nu ai fi văzut frigul din cald și golul din plin…